Ela’s Blog

Şi uite cum uneori te identifici cu o stare ce îţi dă ghes la poezie…

Trec anii, trec lunile-n goana
Si-n zbor saptamânile trec.
Ramâi sanatoasa, cucoana,
Ca-mi iau geamantanul si plec!

Dar simt ca m-apasa peretii,
Eu sunt chirias trecator:
În scurtul popas al vietii
Vreau multe schimbari de decor. (more…)

De câteva zile bune, citesc printre picături scrierile unei cunoştinţe…are potenţial dar îi lipseşte motivaţia…majoritatea scrierilor sunt incredibile, uneori vulgare şi evocate dintr-o realitate din ce în ce mai palpabilă…mă duce cu gândul la timp, la actualităţi şi societate…întotdeauna mi-am dorit să fac parte dintr-o societate creată doar de mine…să lupţi să creşti şi să scapi de ramificaţiile inutile şi nedorite sau care nu te reprezintă dar, pe care le-ai dobândit pe parcurs, cu sau fără voie …dar par a fi o iederă nesfârşită…mă resemnez fără a da semne de integrare şi totuşi nepăsarea mea trece indiferentă în faţa curiozităţilor şi pretenţiilor nejustificate…cu cât devine mai aprigă lupta pentru libertate, cu atât se înteţesc şantajele emoţionale create în ani de “antrenamente” în încercarea de a mi se controla psihicul colorat…privesc în jur, încercând să fur din metodele celorlalţi bieţi ca şi mine ce par a tânji şi ei excluderea din jocul integrării în societate…au mijloace inedite prin banalitatea lor…sunt cei pentru care nepăsarea făţişa devine o amantă de nepreţuit, dar care îşi neagă principiile pentru a nu fi deranjaţi; sunt cei care se cred diferiţi dar, deşi revolta lor pare nemărginită, cochetează cu ambele tabere din teama de a nu fi lăsaţi în urmă…sunt cei, care justiţiari din fire, luptă până la ultima suflare şi pier, resemnându-se cu imposibilitatea unei victorii…îmi realizez singurătatea de pe câmpul de bătălie şi decid să uit semnificaţia cuvântului “a menaja”…oare mă va uita şi el pe mine?…

Se pare că a apărut și primăvara…cu bune și cu rele ne împroașcă cu soare, ploi trecătoare, ”floricele pe câmpii”…cel puțin așa e aici pe Marte…dacă tot e primăvara, și dacă am văzut noi că totul începe să prindă din nou viață am aruncat toată lenea și am ieșit să populăm terasele…intr-o seară, la o bârfă de cartier marțian, văd alergând spre mine un spiriduș beteag cu limba scoasă până la cot…cu ultimele puteri îmi face semn să mă apropi și îmi întinde un pergament frumos legat și sigilat…deschid curioasă, citesc și realizez că am în mâini un nou proiect de carte…îi mulțumesc și alerg acasă fericită să îmi prind primăvara..fiți pregătiți…se apropie sfârșitul…

De câțiva ani, de când calmitatea maturității m-a lovit, am condamnat adolescența ca fiind o boală, poate cea mai cumplită și incontrolabilă dintre toate …priveam în jur la zbuciumul și nefericirea aparentă pe care și le însușesc “bolnavii” și modul barbar în care încearcă să își proclame libertatea ignorând-o pe a noastră…mă oripilam în fața idei că am făcut parte din pleaba lor și că poate manifestele mele au fost la fel de cumplite și inutile…mă conformasem cu ideea că îi înțeleg, liniștindu-mă că leacul stă în timp și răbdare până când o întâmplare ciudată  m-a lovit și mi-a arătat că adolescența e cea mai frumoasă boala pe care o avem…ignorarea existenței “ei” când ne vindecăm duce la ipocrizie și la negarea implicării pe care o are  în adultul de mai târziu…”ea” îți aduce fiori nebuni ai primei iubiri, “ea” îți înroșește obrajii la prima atingere străină, “ea” te îndeamnă să ajungi mare și să demonstrezi lumii că poți, “ea” îți arată ce înseamnă suferința în cea mai cruntă formă,”ea” îți alege viitorul și tot “ea” îți dă puteri nebănuite să lupți pentru ceea ce îți dorești…efectele secundare inutile și uneori violente sunt tot ce mai târziu urâm și condamnăm probabil ca să uităm de noi și dorințele noastre…adolescentul din noi, închis și uitat într-un colț întunecat, urlă și se zvârcolește de durere de fiecare dată când ne uităm visele și ne îngropăm în cotidian….să-i dăm un pic de libertate și să îl lăsăm să lupte pentru noi și dramele noastre “inutile”…

“Amândouă personajele erau preocupate de momentul prezentului, de trăirile fugitive, fără să se întrebe de ce sau în ce fel, fără aspirații grandioase. Scopurile lor erau inexistente și în continua formare în funcție de oportunitățile ce apăreau pe parcurs. Seara se anunța normală și banală când ea, mă trase de mână și îmi spuse să dansăm din plictiseală. Pe acorduri de Vama Veche ne-am început ritualul unui dans ce numai noi îl înțelegeam deși găsit fascinant și amuzant de către privitori. Mă simțeam ca un indian ce își cheamă spiritul demult pierdut prin mișcări involuntare și neconcordante cu linia melodică. Pluteam amândouă râzând zgomotos și mințindu-ne fără cuvinte că seara asta e deosebită. Un potențial iubit trecător își făcu apariția și mi-o fură ademenind-o cu mirosul unei tării. M-am așezat la masă și mi-am mulțumit încă o dată că fac parte din grupul acela, revoltător pentru societate, care nu se poticnea de realitate sau de cerințele generale. O priveam cum zambește și își amețește interlocutorul cu vorbe mari dar niciodată frumoase…..” (ela vasilescu)

A venit toamna târziu aici, pe Marte…e blândă si alintată în viziuni colorate…în fiecare dimineaţă te trezeşte cu un fior rece ca mai târziu să facă pact cu soarele să te îndemne la dezmăţ…frunzele se joacă în culori, măslinii îşi aşteaptă cuminţi culegătorii iar aricii aleargă bezmetic spre culcuş…a venit toamna târziu aici, pe Marte…

Te alimentezi cu simțuri nesimțite de alții…sunt singure și ele ca și tine și au chef de șuetă…vin și se așează frumos cerșind un strop de cofeină și un ultim gând de împăcare cu tine…tu, te ascunzi in responsabilități inventate de umanitate și nu întorci privirea către singurătatea ta neînsemnată….te adaptezi unui șir indian perfect, format de ei, oprindu-te la fiecare semafor…îți explodează timpanele și vezi cum aleargă jucăușe în jurul tău…zâmbești în fața imposibilității de a le urma și continui în imbecilitate…ele îți transformă suflul în praf de ranchiună și te ucid…mort și singur îți alinți furia și alergi în singurătate…ele te așteaptă la șuetă, râzând și întinzându-ți un strop de cofeină….

Cât de bine te cunoști ca să te pot cunoaște și eu mai apoi?… ce standarde mărețe trebuie respectate ca să nu te confund cu altcineva?…  ți-a spus vreodată cel din oglindă că te urăște și că ar vrea să te schimbe?… unde mă cauți ca să nu mă găsești niciodată?… de ce nu îmi respecți singurătatea ca să nu te pot condamna de lipsa ei?… ai putea să fi tu sau  poate nici tu nu știi exact cine ești?… și totuși….

Avea ochii negrii, îngălbeniți de resturile lacrimilor neșterse…te privea în adâncul goliciunii tale și încerca să îți arate că ești ipocrit…pielea lui, arsă de soare şi deshidratată, o mângâia pe a ta într-o încercare firavă de a te face să simți… el, mut pentru tine, jinduia doar la a-l fi cunoscut…tu, îți celebrezi culmea ipocriziei și bei cu poftă în fața lui  transformându-l într-o formă invizibilă și tacită….își întoarce privirea și simțindu-ţi slăbiciunile speră să nu te mai audă… lamentările tale devin cuțite ce-i  sfâșie carnea și încearcă cu ultimele puteri să iți ceară ajutor… dar tu îi străpungi ființa nesocotindu-i durerile și împingându-le pe ale tale mai presus… ca un animal “se-aruncă” asupra-ţi și te mușcă…  nedumerit și ingrat, îl privești și îi reproșezi recunoștința ce ar trebui să ți-o poarte, iar el, un biet bolnav de tine închide ochii să te uite și pleacă încercând să vadă prima voastră amintire…

(Eu te ascult cum îmi vorbești și îți vindec răutățile… tu mă privești și îmi vorbești sperând să nu  îmi vină rândul…..)

Când îţi e greu te aşezi frumos pe gânduri şi cauţi cu disperare să te agăţi de ceva sau cineva…când te-ai prins bine, nu vrei să mai dai drumul şi ai senzaţia că nimic nu te mai poate atinge…nu te gândeşti o secundă că ai putea singur sau că ai capacitatea de a te ajuta…chiar şi soluţiile pe care le găseşti depind de altceva sau altcineva…aşa că niciodată nu eşti singur cu tine sau pentru tine…dar, există lucruri care te ademenesc într-atât încât sacrificiul de a fi nevoiaş pare mic şi fără însemnătate…şi da, vorbesc despre tine care te uiţi nedumerit în monitor, despre mine care mă laud cu o independenţă de invidiat, despre ceea ce numim societate, deşi impusă nu dorită, despre prietenii tăi care abia te aşteaptă să îi faci să se simtă mai presus decât tine pentru că au pus un umăr la bătaie vreodată, despre prietenii prietenilor tăi care se uită în scârba cum  se laudă că te-au ajutat ştiind că şi umărul lor e deja tocit de capete înclinate…şi ajung din nou la tine care poate trebuia să ajungi psiholog pentru câte porcării ai ascultat şi câte iţe ai desurcat…şi atunci?…independenţa e aproape inexistentă, liberul arbitru e influenţabil şi tu rămâi un prost ce învârte roţile unui joc diabolic al dependenţei…aşa că rupe o bucăţică din cerc….lasă-i frate să mai şi sufere, că poate nu există Rai şi te chinui degeaba ajutând pe alţii pe pământ…(azi…o zi imposibil de digerat)