Plecand intr-o scurta excursie pe taramul amintirilor am dat peste doi “barbati” frumosi din viata mea…desi inca ii vad niste ghemotoace care imi rad cand ma vad, acum sunt oameni “mari”, inzestrati cu replici de oratori mareti dar cu acelasi zambet de bucurie la vederea-mi…ei sunt nepotii si prietenii mei de joaca cei mai aprigi si mai competitivi…
Mă împiedici în mine și îmi răsari in ipostaze din cele mai tradatoare. Imi esti mereu schimbat sau perfid si ma confunzi cu norocul altora. Te iubesc in sinele meu nenorocit de prea multe urme de nefericiri gandite. Iti ascult durerea dar niciodata nu ma identific decat in fericirea ta. Te urasc cand vorbesti dar te ador cand ma invalui in minuni nevorbite. Ma ascund din calea-ti si iti fug tamaduirile ce nu contenesc sa ma vindece. Esti ghicitoarea multora si certitudinea mea. Mi te am si totusi timpul imi neaga de cele mai multe ori existenta ta. Ma torturezi cu povesti hilare dar te definesti prin descrieri hidoase si umbrite. Cine-mi esti?
Au trecut 43 de zile de cand sunt pe Marte si 28 de zile de cand am intrat din nou in randul oamenilor ce nu trandavesc acasa…cred ca merita sa o numesc aniversare si sa impartasesc impresii…astept din prima zi de cand am ajuns pe planeta asta noua si totusi veche pentru mine sa imi lipseasca ceva…dupa lungi cautari si cateva regrete de dor de duca am gasit…din cand in cand amintesc cafenelele Bucurestiului meu, nenumarate, bananaite in mare parte si savoarea unei tigari cu un capuccino (ce-i drept incomparabil cu cel de pe Marte) insotita de o companie de cele mai multe ori buna de partea cealalta a mesei…in zilele proaste, putine la numar, visez la intimitatea cafenelelor si la rasturnarea destinelor in vorbe in jurul mesei celei mai dosite…fata blonda sau tunsa scurt care statea mai mereu cascand la aberatiile mele invartindu-si ceasca in loc nerabdatoare sa si le expriume pe ale ei….amantul, prietenul cel mai bun si sotul care imi sta in fata numai pentru a-mi satisface dorinta de taraganit in oras…ma vad pe mine uitandu-ma la ceas, aruncandu-i timpului cateva rafale de vorbe urate ca nu vrea sa stea in loc sa pot sa mai aprind o tigara, sa mai deschid un subiect ramas in aer…ma minunez de rapiditatea acomodarii si complacerea intr-o lume mai mult decat placuta si deschisa…dar apoi inteleg si imi amintesc…in cafenele Bucurestiului meu intotdeauna mi-a lipsit plimbarea de pe strazile inghesuite ce ascund pietele imense ale palatelor…
ela