Cât de bine te cunoști ca să te pot cunoaște și eu mai apoi?… ce standarde mărețe trebuie respectate ca să nu te confund cu altcineva?… ți-a spus vreodată cel din oglindă că te urăște și că ar vrea să te schimbe?… unde mă cauți ca să nu mă găsești niciodată?… de ce nu îmi respecți singurătatea ca să nu te pot condamna de lipsa ei?… ai putea să fi tu sau poate nici tu nu știi exact cine ești?… și totuși….
Avea ochii negrii, îngălbeniți de resturile lacrimilor neșterse…te privea în adâncul goliciunii tale și încerca să îți arate că ești ipocrit…pielea lui, arsă de soare şi deshidratată, o mângâia pe a ta într-o încercare firavă de a te face să simți… el, mut pentru tine, jinduia doar la a-l fi cunoscut…tu, îți celebrezi culmea ipocriziei și bei cu poftă în fața lui transformându-l într-o formă invizibilă și tacită….își întoarce privirea și simțindu-ţi slăbiciunile speră să nu te mai audă… lamentările tale devin cuțite ce-i sfâșie carnea și încearcă cu ultimele puteri să iți ceară ajutor… dar tu îi străpungi ființa nesocotindu-i durerile și împingându-le pe ale tale mai presus… ca un animal “se-aruncă” asupra-ţi și te mușcă… nedumerit și ingrat, îl privești și îi reproșezi recunoștința ce ar trebui să ți-o poarte, iar el, un biet bolnav de tine închide ochii să te uite și pleacă încercând să vadă prima voastră amintire…
(Eu te ascult cum îmi vorbești și îți vindec răutățile… tu mă privești și îmi vorbești sperând să nu îmi vină rândul…..)
Când îţi e greu te aşezi frumos pe gânduri şi cauţi cu disperare să te agăţi de ceva sau cineva…când te-ai prins bine, nu vrei să mai dai drumul şi ai senzaţia că nimic nu te mai poate atinge…nu te gândeşti o secundă că ai putea singur sau că ai capacitatea de a te ajuta…chiar şi soluţiile pe care le găseşti depind de altceva sau altcineva…aşa că niciodată nu eşti singur cu tine sau pentru tine…dar, există lucruri care te ademenesc într-atât încât sacrificiul de a fi nevoiaş pare mic şi fără însemnătate…şi da, vorbesc despre tine care te uiţi nedumerit în monitor, despre mine care mă laud cu o independenţă de invidiat, despre ceea ce numim societate, deşi impusă nu dorită, despre prietenii tăi care abia te aşteaptă să îi faci să se simtă mai presus decât tine pentru că au pus un umăr la bătaie vreodată, despre prietenii prietenilor tăi care se uită în scârba cum se laudă că te-au ajutat ştiind că şi umărul lor e deja tocit de capete înclinate…şi ajung din nou la tine care poate trebuia să ajungi psiholog pentru câte porcării ai ascultat şi câte iţe ai desurcat…şi atunci?…independenţa e aproape inexistentă, liberul arbitru e influenţabil şi tu rămâi un prost ce învârte roţile unui joc diabolic al dependenţei…aşa că rupe o bucăţică din cerc….lasă-i frate să mai şi sufere, că poate nu există Rai şi te chinui degeaba ajutând pe alţii pe pământ…(azi…o zi imposibil de digerat)
ela