Statie de autobuz, 8.45 dimineata…frig innabusit de fiecare pas facut pe stradutele mici, tipice ce ascund dupa fiecare colt o alta strada si mai ingusta…apare autobuzul si ma urc aruncandu-mi privirea dupa un loc liber…ma asez…cu fiecare statie ne adancim, eu si companionii mei de drum, din ce in ce mai mult in orasul asta vechi si plin de istorie de pe “Marte”…o statie noua, un alt palat sau urma unui colt de catedrala ce a uitat arhitectul sa ii opreasca ascensiunea…nimic nou, totul familiar si confortabil…din senin peisajul se schimba si imi dau seama ca familiarul imi devine dusman si ma lasa prada unui necunoscut nemilos…companionii urca si coboara siguri pe ei, cu rapiditate… raman doar eu confuza si straina acelui loc…si imi aduc aminte de primele zile in care am alergat cu autobuzele din Bucuresti;amuzamentul celor care ma priveau si care isi dadeau seama intr-o clipa ca nu apartin din privirea speriata ce cauta un punct de reper auzit sau cunoscut…cu timpul am devenit si eu partasa jocului de-a turistii sau noilor veniti la facultate amuzandu-ma copios pe seama lor cand greseau statia sau priveau speriati indicatoarele luminoase cu urmatoarea statie…acum insa redeveneam nou venita intr-un Bucuresti schimbat, mult mai aglomerat si mai mare…ma linistesc spunandu-mi ca eu cobor la capat si din obisnuinta de bucurestean scot cartea si ma cufund in ea…dupa un capitol si jumatate de aventuri in lumea lui Marquez se anunta capatul…ridic privirea zambind si constat stupefiata ca sunt in celalalt capat al orasului si nici de cum in capatul corect…ma uit la ceas speriata de biletul ce avea termen 90 de minute si ameninta sa expire in 40…raman in autobuz (singurul lucru de care eram sigura) nevoita sa fac cale intoarsa…ajunsa la destinatie respir usurata si ma indrept cu biletul expirat de 20 de minute spre birou gandindu-ma ca senzatia inspirata de Bucuresti in faza initiala nu se pierde, ci doar se transforma in strazi noi ce te instiga sa gresesti pana le inveti, in aceiasi tipologie de oameni ce te informeaza gresit din amuzament dar intr-o alta limba, in autobuze si tramvaie mai curate dar cu aceleasi destinatii ciudate si necunoscute…mi-era dor de Bucuresti, dar azi l-am descoperit in senzatii pe Marte…
Pentru că timpul trece mult prea repede și pentru că avem tendința de a captura și a contempla în vorbe și imagini numai ce ne este străin și nou, m-am gândit să îl reintroduc în peisaj pe Thomas, motanul nostru “neîncălțat” cunoscut și sub numele de alint Cicero…
Mă declar greşită…îmi irosesc timpul liber cu aspiraţii imposibile…gândesc real la perfecţiunea fericirii nerecunoscută şi blamată de ceilalţi…indiferenţa mea se loveşte de zidurile nesfârşite de teamă ale celor “negreşiţi”…mii de piroane ne ţintuiesc în conştient dar numai materialismul ne condamnă la pierderea minunilor…mă declar greşită deşi trăiesc în perfecţiunea altora…lamentarea majorităţii îmi netezeşte drumul spre mine…e o dimineaţă de duminică la fel de greşită ca şi mine…
Mi s-a mâniat răbdarea…se joacă cu oamenii din realitatea majorităţii…absenţa nevoii de a socializa mă face să conştientizez un animal….am întâlnit ura şi după ce am convins-o să bem o cafea mi-a explicat de ce umanitatea e aşa fragilă…oamenii fug dar niciodată nu ştiu de ce…absenţa omului din omenire e din ce în ce mai acută…concretul sperie, vagul dă speranţă…umanoizii sunt concreţi din nevoia de a se justifica haitei…cei vagi sunt excluşi; ar avea prea multe de spus….majoritatea iubesc minuni ce nu se văd şi le resping pe cele clare…cei mulţi aspiră la concretizarea poziţiei în haită, cei puţini ştiu că vor muri singuri…înlăuntrul ne condamnă la cunoaştere, la fericire, la conştientizare dar ei îl resping şi îşi bucură materia cu material…ciudată lume a oamenilor fără oameni…copii ce aleargă senzaţii ireale, părinţi ce îşi condamnă copiii la apartenenţă şi îi constrâng propriilor dorinţe, iubiţi ce uită ce iubesc…alerg o iluzie…sper să o prind…
Ieri am sarbatorit 1 mai muncitoresc cu o plimbare la Muzeul Satului…m-am inhamat cu un model si cu cateva accesorii foto si impreuna cu un prieten am chinuit biata fata…
Zi incerta la fel ca si intamplarile din jurul meu…cum te opresti la timp ca sa nu ranesti un om?…imi pun intrebarea asta de foarte mult timp…cum repari un rau neintentionat?…intrebari neinteresante…zi de zi atatia oameni ranesc si lovesc cu buna stiinta fara sa se uite in urma…ne-am nascut cu constiinta si renuntam pe drum la ea pentru benefecii ademenitoare…regretele exista doar in mintea celor neadaptati… luptam degeaba cu un sistem defect si pilos…talentul paleste in favoarea celor neinzestrati dar favorizati de sistem…un prieten rade si imi spune: “Acum ai aflat chestia asta? Asta e litera de lege de cand lumea si pamantul?”…si daca asa este, restul de ce se mai chinuie….de ce se mai zbat si incearca?…am sa imi intorc un timp indelungat capul de la tot…am sa uit ca exist si am sa merg ca o umbra sa imi indeplinesc indatoririle sociale…am sa ma expun doar fizic si ma voi conserva moral…poate revin…pana atunci va doresc un drum cat mai lin….
Azi am mai făcut un compromis…şi ieri am facut câteva şi în mod sigur voi mai face şi de mâine încolo…o viaţă mută încununată de compromisuri oarbe…prieteni falşi dar rezistenţi la a-ţi folosi umărul până când…până când va apărea un umăr mai cald şi mai moale…azi am iubit mai mult ca ieri…probabil asta am să fac şi mâine…azi nu mă compromit, doar mă odihnesc pentru compromisul de mâine…si eu?…eu nu exist…sunt un şir neîntrerupt al batjocorii altora…îi condamn dar inutil căci mă las compromisă…ei sunt cei mulţi, dar asta nu e o scuză…am scris de prea multe ori cuvântul compromis…nu am să o mai fac…şi ăsta e un compromis pentru a nu vă frustra vizual pe voi cei care mă citiţi…azi vreau să fumez şi să visez…azi vreau să cânt deşi nu am voce…azi am dat muzica la maxim şi nu mi-a păsat….azi am ascultat copii ce îşi slăveau mama…azi am văzut oameni care nu le păsa decât de culoarea semaforului…azi vreau să urlu dar să nu îmi audă nimeni muţenia…azi vreau să simt cum urechea îmi comandă degetele…dar azi a trecut…poate mâine nu mă mai compromit…
Îi ştim, îi cunoaştem, sunt mereu printre noi…oameni care nu au nimic al lor, oameni care nu vor sau nu ştiu să construiască nimic al lor, oameni care ne copiază din comoditate sau din lipsă de idei…ce să facem cu ei?…să îi aruncăm într-o groapă de gunoi?…să îi lăsăm să ne copieze până ne sug energia şi nervii?…pasiuni…fiecare om are o pasiune numai a lui care, deşi coincide cu a altora de cele mai multe ori, se naşte din el, din dorinţele şi nevoile lui (aşa ar fi normal)…copistul din păcate nu are o pasiune a lui dar adoră le “fure” pe ale altora…de multe ori pretind că o fac bine, dar de cele mai multe ori se umflă în pene şi distrug originalul…copistul nu are viziune, el este doar o transpunere a unei realităţi distorsionate…copistului nu îi place nimic în mod deosebit şi are doar dorinţe materiale…acest maliţios uman va încerca să te corecteze de fiecare dată când va avea prilejul, îşi va bate joc de munca ta si va pretinde mereu că eşti ireal…copistul îţi va fi un prieten de nădejde până când “dictarea” se termină şi va încerca să devină creativ…atunci îi vei deveni duşman…personajul nostru va deveni “celebru” dar inuman şi rece, în timp ce tu, un amărât visător vei privi consternat cum el îţi calcă talentul în picioare…voi reveni…mă bântuie un copist…
Mă doare un aer curat în plămâni…cred că vine de la munţi…ar trebui să mă las de fumat…dar e atât de bine…mă învălui în fum…fumul e ceaţa din gândurile mele…gândurile mele mă trimit la depresie…depresia mea te caută…căutarea oboseşte…obositor ar fi să iubesc fără scop…scopul meu e să te am…am dulce gust de fericire în ochi…ochiul meu te imaginează…îmi imaginez că aş putea întruchipa fericirea…fericirea nu există fără tine…fără tine turbez între iluzii deşarte…deşartă e speranţa că m-ai iubi…de m-ai iubi nu te-aş lăsa…lasă-mă să te las să mă cauţi…dar căutarea oboseşte…am obosit să ocolesc esenţialul…esenţialul e că te…
Fragment din cartea “Mâncarică de vorbe condimentată cu gânduri ” ( Editura Nouă, ISBN 978-606-8082-25-7 )
ela 
