Ela’s Blog

Azi am mai făcut un compromis…şi ieri am facut câteva şi în mod sigur voi mai face şi de mâine încolo…o viaţă mută încununată de compromisuri oarbe…prieteni falşi dar rezistenţi la a-ţi folosi umărul până când…până când va apărea un umăr mai cald şi mai moale…azi am iubit mai mult ca ieri…probabil asta am să fac şi mâine…azi nu mă compromit, doar mă odihnesc pentru compromisul de mâine…si eu?…eu nu exist…sunt un şir neîntrerupt al batjocorii altora…îi condamn dar inutil căci mă las compromisă…ei sunt cei mulţi, dar asta nu e o scuză…am scris de prea multe ori cuvântul compromis…nu am să o mai fac…şi ăsta e un compromis pentru a nu vă frustra vizual pe voi cei care mă citiţi…azi vreau să fumez şi să visez…azi vreau să cânt deşi nu am voce…azi am dat muzica la maxim şi nu mi-a păsat….azi am ascultat copii ce îşi slăveau mama…azi am văzut oameni care nu le păsa decât de culoarea semaforului…azi vreau să urlu dar să nu îmi audă nimeni muţenia…azi vreau să simt cum urechea îmi comandă degetele…dar azi a trecut…poate mâine nu mă mai compromit…

Am găsit asta prin nişte tentative de scrieri mai vechi…atunci mi s-a părut genială, acum însă e bună doar pentru blog (având în vedere că pentru mine genialitatea se arată doar între coperţi, cel mult…)…aşa că lectură plăcută…

-Mă scrii?

-Nu e încă vremea ta, gândi scriitorul cu voce tare privind paginile goale din faţa sa.

- Aşa spui mereu, se îmbufnă vocea.

-Sunt altele ce aşteaptă a fi scrise.

-Dar eu sunt de departe cea mai reuşită.

-Nici nu exişti! (more…)

A fost odată ca niciodată un copac…era cel mai falnic   copac din pădurea ce o numea “acasă”…într-o bună zi copacul s-a gândit că este mult prea minunat încât să nu se bucure şi alte păduri de el, aşa că a rugat-o pe Mama Natură să îi înlocuiască rădăcinile cu membre preumblătoare…zis şi făcut…după ce Mama Natură s-a asigurat că asta îşi doreşte copacul cu adevarăt, i-a îndeplinit dorinţa într-o clipită….copacul şi-a privit cu mândrie noile podoabe, şi-a luat la revedere de la prietenii lui de o viaţă şi a plecat…a mers el ce a mers si a dat peste o pădure de aramă…aici copacii erau de două ori mai înalţi ca el şi mult mai impunători…regele pădurii i-a spus că poate deveni şi el unul dintre ei dacă stă un an în preajma lor…după ce copacul nostru a cugetat îndelung, s-a gândit că nu e de colea să refuze propunerea, aşa că şi- a înfipt rădăcinile fermecate într-un loc şi un an de zile nu s-a mişcat…după ce a trecut anul,  copacul şi-a luat recompensa de la regele pădurii şi a plecat mai departe…a mers el preţ de trei zile şi a ajuns la pădurea de argint…aici regele pădurii de argint i-a spus acelaşi lucru ca şi regele pădurii de aramă, doar că de data asta copacul nostru trebuia să petreacă doi ani în pădure ca să devină şi el de argint…după o lungă cugetare copacul a hotărât că nu ar strica un dar în plus, aşa că se tocmi…trecură doi ani şi după ce îşi lua darul de la rege, copacul plecă mai departe…după ce bătu el cale lungă ajunse în pădurea de aur…aici aceiaşi poveste ca şi la celelalte păduri doar că trebuia să stea 3 ani pentru a deveni de aur…după ce îşi luă şi acest ultim dar, copacul nostru plecă hotărât să nu se mai oprească până nu găseşte cea mai frumoasă pădure din lume…după săptămâni întregi ajunse în lumea oamenilor…aici pădurile nu erau atât de măreţe dar copacii erau înţelepţi şi cunoşteau toate minunile lumii…când văzu copacul o aşa minunăţie îşi găsi un loc la marginea pădurii şi îşi înfipse rădăcinile adânc în pământ…regele pădurii îi spuse că odată înfipte în acel pământ, rădăcinile nu se vor mai putea desprinde niciodată…încântat nevoie mare de locul găsit, copacul acceptă fără să se gândească prea mult…după o vreme, pădurarul acelor locuri intră în pădure să taie nişte lemne…când văzu minunăţia de copac de aur în pădurea lui începu să îl taie imaginându-şi cât de bogat va fi de acum încolo…

Morala: E bine să fi curios, dar să nu uiţi niciodată de unde ai plecat…nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma…iar dacă ai reuşit să găseşti ce ţi-ai dorit, ai grijă şi nu arăta şi altora, căci îţi vor fura minunile, vor profita de neştiinţa ta şi nu vor da doi bani pe sacrificiile pe care le-ai făcut ca să le dobândeşti…

A fost odată ca niciodată un pitic…şi piticul ăsta trăia în scorbura unui copac fermecat…cu mult timp în urmă copacul îi dăruise piticului o carte magică care îi îndeplinea toate dorinţele…piticul era tare încântat şi multă vreme şi-a bucurat prietenii şi sufletul cu ajutorul cărţii…dar într-o bună zi vecinul lui arici a venit să îl roage să îi împrumute cartea…piticul care era tare bun la suflet a acceptat şi ariciul a luat cartea şi s-a făcut nevăzut…a trecut o zi, au trecut două şi ariciul nu mai venea să îi înapoieze piticului cartea magică…după nouă zile piticul se duse până la vizuina ariciului…bătu la uşă şi frumoasa soţie a ariciului îi răspunse şi îl întrebă cu ce îl poate ajuta…piticul îi spuse problema lui iar aceasta îi răspunse cu lacrimi în ochi că ariciul a dispărut, dar a lăsat cartea piticului în urmă…piticul fericit îşi recuperă cartea dar odată ajuns acasă descoperi că aceasta îşi pierduse strălucirea…a încercat în fel şi chip să îi redea frumuseţea dar fără folos…
Fericirea nu se împrumută, fericirea se oglindeşte în trecut şi se ascunde în prezent…în cazul în care vă întrebaţi dacă piticul a mai avut parte de minunile cărţii lui, nu ştiu să vă răspund…ar trebui să îl căutaţi şi să îl întrebaţi…ceea ce ştiu sigur este că în fiecare dimineaţă piticul îşi lustruieşte cartea în soare cu speranţă…

Mi s-a spus să mai scriu şi eu ceva vesel pe blog…când am primit această cerere am realizat cu tristeţe că nu mi s-a mai întâmplat nimic vesel în ultimul timp…dar, chiar şi în condiţiile astea am să încerc…am făcut o excursie în weekend…nu ştiu dacă a fost veselă dar relaxantă în mod sigur…ne-am cărat în spate doi prieteni şi masina şi am ajuns într-o zonă de munte…şi dacă stau să mă gândesc bine s-au întâmplat şi lucruri amuzante…m-am bâlbâit toată ziua…am inventat cuvinte noi în limba română şi am pierdut sensul unora deja existente…nu am descoperit nici până acum motivul intimidării mele dar sunt convinsă că a existat unul…sau poate că e doar o scuză pentru a nu îmi accepta normalitatea…cred că amuzant ar fi şi copilul de 4 ani care de câte ori trece prin faţa balconului meu şi îmi vede motanul începe să urle să îl audă tot cartierul “Pisaaaaa, pisaaaaaa!”….apoi mai e maşina de îngheţată care îşi face apariţia în fiecare joi dimineaţă şi cântă o melodie ce te întoarce în vremurile copilăriei…uneori e şi prietenul nostru mofturos care nu întelege problemele existenţiale ale femeilor…alteori e motanul meu care nu se satură să maltrateze muştele care îndrăznesc să ne calce pragul…poate că totuşi nu mi-am pierdut veselia…poate că doar am uitat de ea…cu dedicaţie specială pentru prietenul mofturos….

Pentru ca tot vorbeam despre unde te simti acasa in postul anterior sa luam in considerare urmatoarea situatie…ai niste bani pusi deoparte, iti cumperi un apartament in Bucuresti intr-o zona mai bunicica si implicit dai o caruta de bani firmei care il contruieste…toate bune si frumoase…ti se promit servicii infinite si avantaje de incepi sa te gandesti ca l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior…te muti si incepi sa constati nereguli pe ici pe colo…promisiunile sunt uitate si negate si tu incerci sa nu dai atentie nervilor care iti fierb sangele in vine…doar ca legea firii face sa vina vara si totodata furtunile de vara…si incepi sa iti dai seama ca ai fost batjocorit pana si cu lucrurile elementare…balconul ti se inunda, iti pica apa in casa prin aerul conditionat si stai cu galetile ca pe vremuri…dar deh te poti lauda ca stai intr-un bloc care spun ei “Da clasa celorlalte blocuri construite pana acum!”…pai ce ma priveste pe mine asta daca mie imi plutesc papucii pe balcon si stau pregatita cu ligheanul sa arunc apa din casa…mi se raspunde sa imi bag papucii in casa si sa imi vad de treaba…as face asta daca as putea sa deschid usa balconului fara sa imi intre apa in casa…dar traiesc in Romania, tara tuturor posibilitatilor negative…si nu imi ocupa tot timpul asta ci mi-l pierde…ma rezum la atat momentan dar am sa revin cu o povestire amanuntita despre firma care se defineste prin bataie de joc la adresa celorlalti…plec sa imi pescuiesc papucii…

Nu am mai bântuit de mult pe aici…unii au insinuat ca nu mai am nimic de zis…departe de adevăr această afirmaţie…de spus sunt multe, poate prea multe…se mişcă totul prea repede, lumea e prea grăbită iar informaţiile au devenit lipsite de conţinut…totul a devenit lipsit de conţinut…am fost în concediu într-o lume în care nu contează timpul…de mulţi ani îmi petrec vacanţele în Firenze şi de fiecare dată îl regăsesc neschimbat şi totuşi fascinant…încărcătura istorică parcă îţi taie respiraţia şi îţi încetineşte ritmul mult prea alert al vieţii…cred că fiecare dintre noi are un loc unde timpul stă în loc…poate că ar trebui să ne petrecem cotidianul în locurile astea care ne ascund urâtul şi ne evidenţiază frumosul…până nu demult afirmam cu tărie că nu mi-aş părăsi ţara pentru a locui în altă parte…acum cred că am greşit…acasă este locul în care tu eşti TU, în care aparenţele dispar şi minunile tale se văd…am să revin acasă curând şi poate într-o bună zi conştiinţa îmi va permite să îmi trăiesc doar minunile şi să alung toate compromisurile…până atunci mă resemnez în România mea frumoasă dar încărcată de prostie si de valori transformate în cerşetorii şi gunoi…pentru voi unde ar fi “acasă”?

Am fost azi în Herăstrău să căutăm veveriţe…am găsit o mulţime ascunse în “pădurea” asta din mijlocul oraşului…le-am ademenit cu nuci şi în schimbul gustărilor ele au stat ca vedetele la poză….unul dintre cele mai amuzante momente a fost când am întins o nucă unei veveriţe şi a încercat să o fure un piţigoi….asta a fost probabil cea mai relaxantă oră din toată săptămâna…iată şi câteva poze cu năzbâtioasele veveriţe… (more…)

Mai sunt cateva zile si numele meu il va dubla pe al lui…cica ma marit si dupa cum le place altora sa spuna dispar de pe piata…in ultimele luni am stat si m-am gandit foarte mult la ceea ce s-a comentat in jurul meu…am realizat ca nunta in sine nu ii are ca personaje principale pe cei doi care se casatoresc…nunta se face pentru ceilalti, pentru binele si bunastarea lor…pentru ca ei sa se distreze si sa se simta bine…tu nu esti important, tu cel care ai hotarat sa iti petreci viata alaturi de un om…am crezut ca nunta o faci pentru ca cei dragi sa se bucure cu tine…nimic mai neadevarat…sunt prea putini care fac asta…ceilalti iti impun normalitatea si pretentiile lor…iubirea se incearca a fi manjita iar intentiile tale bune se umbresc de comentarii rautacioase…poate ca suna urat, dar asta e realitatea care nu se recunoaste niciodata penru a se pastra aparentele…noua nu ne plac aparentele, noua ne place curatul, simplitatea, normalitatea noastra…luna viitoare ne vom distra in normalitatea noastra si ne vom sarbatori pe noi si atat…pana atunci, sambata ne asumam responsabilitati in scris (asa se spune cica)…

Nu am avut ce face in weekend asa ca mi-am facut un mic tatuaj…e o indrazneala la care visam mai demult dar acum am avut ocazia sa mi-o indeplinesc…sa zicem ca mi-am fortat un pic norocul…ca sa ii facem un pic reclama lu’ nenea care m-a tatuat, este cel mai vechi prieten al meu (adica ne stim de 19 ani) si si-a deschis de curand un salon de tatuaje si piercing in Pitesti…locatia este chiar langa Expo Parc pentru cunoscatori si se numeste Art Point…veti fi intampinati cu bomboane ca sa va mai indulciti frica si daca va intrebati nu m-a durut chiar deloc (ce sa zic si eu acum)…inca nu mi-am facut poze ca sa pot sa postez va arat doar simbolul care mi l-am tatuat iar voi o sa vi-l imaginati pe omoplatul meu stang…