Ela's Blog » Povesti din cripta vietii…

“Mirobolant de fraier”….

ela — Wed, 10 Aug 2011 09:50:16 +0000

Când îţi e greu te aşezi frumos pe gânduri şi cauţi cu disperare să te agăţi de ceva sau cineva…când te-ai prins bine, nu vrei să mai dai drumul şi ai senzaţia că nimic nu te mai poate atinge…nu te gândeşti o secundă că ai putea singur sau că ai capacitatea de a te ajuta…chiar şi soluţiile pe care le găseşti depind de altceva sau altcineva…aşa că niciodată nu eşti singur cu tine sau pentru tine…dar, există lucruri care te ademenesc într-atât încât sacrificiul de a fi nevoiaş pare mic şi fără însemnătate…şi da, vorbesc despre tine care te uiţi nedumerit în monitor, despre mine care mă laud cu o independenţă de invidiat, despre ceea ce numim societate, deşi impusă nu dorită, despre prietenii tăi care abia te aşteaptă să îi faci să se simtă mai presus decât tine pentru că au pus un umăr la bătaie vreodată, despre prietenii prietenilor tăi care se uită în scârba cum se laudă că te-au ajutat ştiind că şi umărul lor e deja tocit de capete înclinate…şi ajung din nou la tine care poate trebuia să ajungi psiholog pentru câte porcării ai ascultat şi câte iţe ai desurcat…şi atunci?…independenţa e aproape inexistentă, liberul arbitru e influenţabil şi tu rămâi un prost ce învârte roţile unui joc diabolic al dependenţei…aşa că rupe o bucăţică din cerc….lasă-i frate să mai şi sufere, că poate nu există Rai şi te chinui degeaba ajutând pe alţii pe pământ…(azi…o zi imposibil de digerat)

Boala călătorului permanent….

ela — Thu, 03 Mar 2011 12:20:59 +0000

După ce ani de zile i-am blamat pe cei din jurul meu pentru pasiunile sau viciile lor costisitoare, astăzi am realizat că nu sunt cu nimic mai prejos…trebuie să recunosc ca am boala călătorului permanent şi într-adevar boala mea costă scump…nimic nu mă atinge mai mult decât intimitatea pe care o oferă maşina în drum spre ceva…destinaţiile sunt de cele mai multe ori mai puţin importante decât drumul în sine, iar planificarea lor este de cele mai multe ori interzisă şi aproape inexistentă…planificările nu sunt aventuri ci vizite, neîncadrându-se în boală…chinezismul călătoriilor mele (venit, vazut, pozat, plecat) îl depăşeşte adesea chiar şi pe cel al chinezilor…fiecare loc care m-a găzduit pentru cel mult câteva ore a simţit filele unor pagini de carte întoarse anevoie sau scrijelitul pixului pe un caiet veşnic ponosit în tentativa de a descrie ceea ce vede…în fiecare loc a apărut dorinţa de a avea un refugiu acolo, deşi aproape niciodată nu le-am revăzut…fiecare drum mi-a dăruit amintiri şi discuţii aprigi despre istorie sau introspecţii hazardate…ca orice boală dureroasă şi chinuitoare, deşi netransmisibilă, poartă un blestem amar…acasă niciodată nu va fi acasă…locurile cucerite se vor transpune în imaginii ale minţii pe care cu greu le mai scoţi iar locul tău niciodată nu va fi acelaşi … mereu va exista un loc de care mă voi îndrăgosti, în care mă voi întoarce sau în care mă voi stabili temporar dar care va fi înlocuit în cele din urmă…şi oare după ce voi fi cucerit lumea mă voi opri?

Azi…

ela — Fri, 24 Dec 2010 19:18:01 +0000

Azi, am maltratat foi de varză… am zăpăcit carnea cu amestecuri…am dat în cap la nuci….am chinuit vinetele pe foc….am împachetat cutii în claustrofobie…am bucurat cuptorul cu miresme amalgamate…azi am fugit de realitate și m-am ascuns…cu gând de dor de ducă îmi aștept Crăciunul…

Basistul visător

ela — Tue, 07 Dec 2010 19:01:15 +0000

Azi mă plimbam prin casă (ca deh, e mare) și ia uite peste cine am dat…ursulețul de servici prezent la datorie…el este alintatul și în același timp oropsitul casei…de el se lovesc cam toate ale noastre (și bune și rele)…prieten bun la nevoie dar și cârcotaș fruntaș când întindem coarda…visător muzicant, pasiunile îi sunt nenumărate, excelând în toate cu brio…poate lua nenumărate forme și răspunde la și mai multe apelative, dar de cele mai multe ori e Văruuuuuu’…ce-i drept imaginea nu îl înfățișează în casă…pentru asta să îmi fie cu iertare, dar deh nu pot dezvălui chiar tot că devine fioros…:))

Lipsa mea incerta…

ela — Thu, 11 Nov 2010 16:22:20 +0000

Au trecut 43 de zile de cand sunt pe Marte si 28 de zile de cand am intrat din nou in randul oamenilor ce nu trandavesc acasa…cred ca merita sa o numesc aniversare si sa impartasesc impresii…astept din prima zi de cand am ajuns pe planeta asta noua si totusi veche pentru mine sa imi lipseasca ceva…dupa lungi cautari si cateva regrete de dor de duca am gasit…din cand in cand amintesc cafenelele Bucurestiului meu, nenumarate, bananaite in mare parte si savoarea unei tigari cu un capuccino (ce-i drept incomparabil cu cel de pe Marte) insotita de o companie de cele mai multe ori buna de partea cealalta a mesei…in zilele proaste, putine la numar, visez la intimitatea cafenelelor si la rasturnarea destinelor in vorbe in jurul mesei celei mai dosite…fata blonda sau tunsa scurt care statea mai mereu cascand la aberatiile mele invartindu-si ceasca in loc nerabdatoare sa si le expriume pe ale ei….amantul, prietenul cel mai bun si sotul care imi sta in fata numai pentru a-mi satisface dorinta de taraganit in oras…ma vad pe mine uitandu-ma la ceas, aruncandu-i timpului cateva rafale de vorbe urate ca nu vrea sa stea in loc sa pot sa mai aprind o tigara, sa mai deschid un subiect ramas in aer…ma minunez de rapiditatea acomodarii si complacerea intr-o lume mai mult decat placuta si deschisa…dar apoi inteleg si imi amintesc…in cafenele Bucurestiului meu intotdeauna mi-a lipsit plimbarea de pe strazile inghesuite ce ascund pietele imense ale palatelor…

Mi s-a schimbat Bucurestiul…

ela — Fri, 29 Oct 2010 11:47:00 +0000

Statie de autobuz, 8.45 dimineata…frig innabusit de fiecare pas facut pe stradutele mici, tipice ce ascund dupa fiecare colt o alta strada si mai ingusta…apare autobuzul si ma urc aruncandu-mi privirea dupa un loc liber…ma asez…cu fiecare statie ne adancim, eu si companionii mei de drum, din ce in ce mai mult in orasul asta vechi si plin de istorie de pe “Marte”…o statie noua, un alt palat sau urma unui colt de catedrala ce a uitat arhitectul sa ii opreasca ascensiunea…nimic nou, totul familiar si confortabil…din senin peisajul se schimba si imi dau seama ca familiarul imi devine dusman si ma lasa prada unui necunoscut nemilos…companionii urca si coboara siguri pe ei, cu rapiditate… raman doar eu confuza si straina acelui loc…si imi aduc aminte de primele zile in care am alergat cu autobuzele din Bucuresti;amuzamentul celor care ma priveau si care isi dadeau seama intr-o clipa ca nu apartin din privirea speriata ce cauta un punct de reper auzit sau cunoscut…cu timpul am devenit si eu partasa jocului de-a turistii sau noilor veniti la facultate amuzandu-ma copios pe seama lor cand greseau statia sau priveau speriati indicatoarele luminoase cu urmatoarea statie…acum insa redeveneam nou venita intr-un Bucuresti schimbat, mult mai aglomerat si mai mare…ma linistesc spunandu-mi ca eu cobor la capat si din obisnuinta de bucurestean scot cartea si ma cufund in ea…dupa un capitol si jumatate de aventuri in lumea lui Marquez se anunta capatul…ridic privirea zambind si constat stupefiata ca sunt in celalalt capat al orasului si nici de cum in capatul corect…ma uit la ceas speriata de biletul ce avea termen 90 de minute si ameninta sa expire in 40…raman in autobuz (singurul lucru de care eram sigura) nevoita sa fac cale intoarsa…ajunsa la destinatie respir usurata si ma indrept cu biletul expirat de 20 de minute spre birou gandindu-ma ca senzatia inspirata de Bucuresti in faza initiala nu se pierde, ci doar se transforma in strazi noi ce te instiga sa gresesti pana le inveti, in aceiasi tipologie de oameni ce te informeaza gresit din amuzament dar intr-o alta limba, in autobuze si tramvaie mai curate dar cu aceleasi destinatii ciudate si necunoscute…mi-era dor de Bucuresti, dar azi l-am descoperit in senzatii pe Marte…

Azi şi compromisuri…

ela — Thu, 04 Mar 2010 18:26:32 +0000

Azi am mai făcut un compromis…şi ieri am facut câteva şi în mod sigur voi mai face şi de mâine încolo…o viaţă mută încununată de compromisuri oarbe…prieteni falşi dar rezistenţi la a-ţi folosi umărul până când…până când va apărea un umăr mai cald şi mai moale…azi am iubit mai mult ca ieri…probabil asta am să fac şi mâine…azi nu mă compromit, doar mă odihnesc pentru compromisul de mâine…si eu?…eu nu exist…sunt un şir neîntrerupt al batjocorii altora…îi condamn dar inutil căci mă las compromisă…ei sunt cei mulţi, dar asta nu e o scuză…am scris de prea multe ori cuvântul compromis…nu am să o mai fac…şi ăsta e un compromis pentru a nu vă frustra vizual pe voi cei care mă citiţi…azi vreau să fumez şi să visez…azi vreau să cânt deşi nu am voce…azi am dat muzica la maxim şi nu mi-a păsat….azi am ascultat copii ce îşi slăveau mama…azi am văzut oameni care nu le păsa decât de culoarea semaforului…azi vreau să urlu dar să nu îmi audă nimeni muţenia…azi vreau să simt cum urechea îmi comandă degetele…dar azi a trecut…poate mâine nu mă mai compromit…

Dialogul scriitorului…

ela — Tue, 01 Dec 2009 12:44:23 +0000

Am găsit asta prin nişte tentative de scrieri mai vechi…atunci mi s-a părut genială, acum însă e bună doar pentru blog (având în vedere că pentru mine genialitatea se arată doar între coperţi, cel mult…)…aşa că lectură plăcută…

-Mă scrii?

-Nu e încă vremea ta, gândi scriitorul cu voce tare privind paginile goale din faţa sa.

- Aşa spui mereu, se îmbufnă vocea.

-Sunt altele ce aşteaptă a fi scrise.

-Dar eu sunt de departe cea mai reuşită.

-Nici nu exişti!

-Voi exista.

-Pleacă din gândurile mele! Încerc să scriu!

-Scrie-mă pe mine! imploră vocea.

-Nu acum, înţelege.

-Te voi face celebru. De ce îţi întârzii meritele?

-Meritele nu ma fericesc. Descătuşarea, da.

-Faima e durerea tuturor celor ca tine. O doreşti, dar mândria nu îţi recunoaşte asta.

-Posteritatea va decide.

-Voi pleca.

-Te-nchid în memorii.

-Posteritatea te va blama.

-Mă vor aminti.

-Meritele râvnite ţi s-au ascuns în vorbe.

-Promit să te creionez.

-Acum!

-Lasă-mă să te gândesc.

-Raţionamentul mă va transforma în urât!

-Eşti prea brută. Nu pot, se tângui scriitorul.

-Ne completăm.

-Mi-e frică.

-Te voi ocroti.

-Te vor critica.

-Mă vor iubi, iar tu mă vei adora.

-Te vreau doar pentru mine.

-Frumuseţea există doar dacă e râvnită de alţii.

-Eşti a mea.

-Pe tine te-am ales.

-Sunteţi prea multe.

-Sunt mulţi cei ce aşteaptă.

-Timpul mi-e duşman.

-Îl voi opri pentru tine.

-Cine eşti?

-Îţi dezmorţesc descătuşările.

-Ai nume lumesc?

-Inspiraţia!

Povestea copacului nărod…

ela — Thu, 24 Sep 2009 18:31:15 +0000

A fost odată ca niciodată un copac…era cel mai falnic copac din pădurea ce o numea “acasă”…într-o bună zi copacul s-a gândit că este mult prea minunat încât să nu se bucure şi alte păduri de el, aşa că a rugat-o pe Mama Natură să îi înlocuiască rădăcinile cu membre preumblătoare…zis şi făcut…după ce Mama Natură s-a asigurat că asta îşi doreşte copacul cu adevarăt, i-a îndeplinit dorinţa într-o clipită….copacul şi-a privit cu mândrie noile podoabe, şi-a luat la revedere de la prietenii lui de o viaţă şi a plecat…a mers el ce a mers si a dat peste o pădure de aramă…aici copacii erau de două ori mai înalţi ca el şi mult mai impunători…regele pădurii i-a spus că poate deveni şi el unul dintre ei dacă stă un an în preajma lor…după ce copacul nostru a cugetat îndelung, s-a gândit că nu e de colea să refuze propunerea, aşa că şi- a înfipt rădăcinile fermecate într-un loc şi un an de zile nu s-a mişcat…după ce a trecut anul, copacul şi-a luat recompensa de la regele pădurii şi a plecat mai departe…a mers el preţ de trei zile şi a ajuns la pădurea de argint…aici regele pădurii de argint i-a spus acelaşi lucru ca şi regele pădurii de aramă, doar că de data asta copacul nostru trebuia să petreacă doi ani în pădure ca să devină şi el de argint…după o lungă cugetare copacul a hotărât că nu ar strica un dar în plus, aşa că se tocmi…trecură doi ani şi după ce îşi lua darul de la rege, copacul plecă mai departe…după ce bătu el cale lungă ajunse în pădurea de aur…aici aceiaşi poveste ca şi la celelalte păduri doar că trebuia să stea 3 ani pentru a deveni de aur…după ce îşi luă şi acest ultim dar, copacul nostru plecă hotărât să nu se mai oprească până nu găseşte cea mai frumoasă pădure din lume…după săptămâni întregi ajunse în lumea oamenilor…aici pădurile nu erau atât de măreţe dar copacii erau înţelepţi şi cunoşteau toate minunile lumii…când văzu copacul o aşa minunăţie îşi găsi un loc la marginea pădurii şi îşi înfipse rădăcinile adânc în pământ…regele pădurii îi spuse că odată înfipte în acel pământ, rădăcinile nu se vor mai putea desprinde niciodată…încântat nevoie mare de locul găsit, copacul acceptă fără să se gândească prea mult…după o vreme, pădurarul acelor locuri intră în pădure să taie nişte lemne…când văzu minunăţia de copac de aur în pădurea lui începu să îl taie imaginându-şi cât de bogat va fi de acum încolo…

Morala: E bine să fi curios, dar să nu uiţi niciodată de unde ai plecat…nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma…iar dacă ai reuşit să găseşti ce ţi-ai dorit, ai grijă şi nu arăta şi altora, căci îţi vor fura minunile, vor profita de neştiinţa ta şi nu vor da doi bani pe sacrificiile pe care le-ai făcut ca să le dobândeşti…

Stare proastă…

ela — Thu, 23 Jul 2009 15:23:50 +0000

A fost odată ca niciodată un pitic…şi piticul ăsta trăia în scorbura unui copac fermecat…cu mult timp în urmă copacul îi dăruise piticului o carte magică care îi îndeplinea toate dorinţele…piticul era tare încântat şi multă vreme şi-a bucurat prietenii şi sufletul cu ajutorul cărţii…dar într-o bună zi vecinul lui arici a venit să îl roage să îi împrumute cartea…piticul care era tare bun la suflet a acceptat şi ariciul a luat cartea şi s-a făcut nevăzut…a trecut o zi, au trecut două şi ariciul nu mai venea să îi înapoieze piticului cartea magică…după nouă zile piticul se duse până la vizuina ariciului…bătu la uşă şi frumoasa soţie a ariciului îi răspunse şi îl întrebă cu ce îl poate ajuta…piticul îi spuse problema lui iar aceasta îi răspunse cu lacrimi în ochi că ariciul a dispărut, dar a lăsat cartea piticului în urmă…piticul fericit îşi recuperă cartea dar odată ajuns acasă descoperi că aceasta îşi pierduse strălucirea…a încercat în fel şi chip să îi redea frumuseţea dar fără folos…
Fericirea nu se împrumută, fericirea se oglindeşte în trecut şi se ascunde în prezent…în cazul în care vă întrebaţi dacă piticul a mai avut parte de minunile cărţii lui, nu ştiu să vă răspund…ar trebui să îl căutaţi şi să îl întrebaţi…ceea ce ştiu sigur este că în fiecare dimineaţă piticul îşi lustruieşte cartea în soare cu speranţă…