A venit toamna târziu aici, pe Marte…e blândă si alintată în viziuni colorate…în fiecare dimineaţă te trezeşte cu un fior rece ca mai târziu să facă pact cu soarele să te îndemne la dezmăţ…frunzele se joacă în culori, măslinii îşi aşteaptă cuminţi culegătorii iar aricii aleargă bezmetic spre culcuş…a venit toamna târziu aici, pe Marte…
După ce ani de zile i-am blamat pe cei din jurul meu pentru pasiunile sau viciile lor costisitoare, astăzi am realizat că nu sunt cu nimic mai prejos…trebuie să recunosc ca am boala călătorului permanent şi într-adevar boala mea costă scump…nimic nu mă atinge mai mult decât intimitatea pe care o oferă maşina în drum spre ceva…destinaţiile sunt de cele mai multe ori mai puţin importante decât drumul în sine, iar planificarea lor este de cele mai multe ori interzisă şi aproape inexistentă…planificările nu sunt aventuri ci vizite, neîncadrându-se în boală…chinezismul călătoriilor mele (venit, vazut, pozat, plecat) îl depăşeşte adesea chiar şi pe cel al chinezilor…fiecare loc care m-a găzduit pentru cel mult câteva ore a simţit filele unor pagini de carte întoarse anevoie sau scrijelitul pixului pe un caiet veşnic ponosit în tentativa de a descrie ceea ce vede…în fiecare loc a apărut dorinţa de a avea un refugiu acolo, deşi aproape niciodată nu le-am revăzut…fiecare drum mi-a dăruit amintiri şi discuţii aprigi despre istorie sau introspecţii hazardate…ca orice boală dureroasă şi chinuitoare, deşi netransmisibilă, poartă un blestem amar…acasă niciodată nu va fi acasă…locurile cucerite se vor transpune în imaginii ale minţii pe care cu greu le mai scoţi iar locul tău niciodată nu va fi acelaşi … mereu va exista un loc de care mă voi îndrăgosti, în care mă voi întoarce sau în care mă voi stabili temporar dar care va fi înlocuit în cele din urmă…şi oare după ce voi fi cucerit lumea mă voi opri?
Azi mă plimbam prin casă (ca deh, e mare) și ia uite peste cine am dat…ursulețul de servici prezent la datorie…el este alintatul și în același timp oropsitul casei…de el se lovesc cam toate ale noastre (și bune și rele)…prieten bun la nevoie dar și cârcotaș fruntaș când întindem coarda…visător muzicant, pasiunile îi sunt nenumărate, excelând în toate cu brio…poate lua nenumărate forme și răspunde la și mai multe apelative, dar de cele mai multe ori e Văruuuuuu’…ce-i drept imaginea nu îl înfățișează în casă…pentru asta să îmi fie cu iertare, dar deh nu pot dezvălui chiar tot că devine fioros…:))
Statie de autobuz, 8.45 dimineata…frig innabusit de fiecare pas facut pe stradutele mici, tipice ce ascund dupa fiecare colt o alta strada si mai ingusta…apare autobuzul si ma urc aruncandu-mi privirea dupa un loc liber…ma asez…cu fiecare statie ne adancim, eu si companionii mei de drum, din ce in ce mai mult in orasul asta vechi si plin de istorie de pe “Marte”…o statie noua, un alt palat sau urma unui colt de catedrala ce a uitat arhitectul sa ii opreasca ascensiunea…nimic nou, totul familiar si confortabil…din senin peisajul se schimba si imi dau seama ca familiarul imi devine dusman si ma lasa prada unui necunoscut nemilos…companionii urca si coboara siguri pe ei, cu rapiditate… raman doar eu confuza si straina acelui loc…si imi aduc aminte de primele zile in care am alergat cu autobuzele din Bucuresti;amuzamentul celor care ma priveau si care isi dadeau seama intr-o clipa ca nu apartin din privirea speriata ce cauta un punct de reper auzit sau cunoscut…cu timpul am devenit si eu partasa jocului de-a turistii sau noilor veniti la facultate amuzandu-ma copios pe seama lor cand greseau statia sau priveau speriati indicatoarele luminoase cu urmatoarea statie…acum insa redeveneam nou venita intr-un Bucuresti schimbat, mult mai aglomerat si mai mare…ma linistesc spunandu-mi ca eu cobor la capat si din obisnuinta de bucurestean scot cartea si ma cufund in ea…dupa un capitol si jumatate de aventuri in lumea lui Marquez se anunta capatul…ridic privirea zambind si constat stupefiata ca sunt in celalalt capat al orasului si nici de cum in capatul corect…ma uit la ceas speriata de biletul ce avea termen 90 de minute si ameninta sa expire in 40…raman in autobuz (singurul lucru de care eram sigura) nevoita sa fac cale intoarsa…ajunsa la destinatie respir usurata si ma indrept cu biletul expirat de 20 de minute spre birou gandindu-ma ca senzatia inspirata de Bucuresti in faza initiala nu se pierde, ci doar se transforma in strazi noi ce te instiga sa gresesti pana le inveti, in aceiasi tipologie de oameni ce te informeaza gresit din amuzament dar intr-o alta limba, in autobuze si tramvaie mai curate dar cu aceleasi destinatii ciudate si necunoscute…mi-era dor de Bucuresti, dar azi l-am descoperit in senzatii pe Marte…
El este Hector, finuţul nostru, alintat cârlig…s-a minunat de lume prima oară pe 29 mai si de atunci ne tot minunăm noi de el…
Am ajuns si pe “Marte”…e o liniste monoton de placuta…in timpul plimbarilor printre cratere si roci am gasit pe cineva…desi in rare ocazii se intampla asta de data asta s-a lasat pozat si folosit pe post de exponat…
Astăzi am explorat împrejurimile Bucurestiului…cu doi fotografi în spate şi cu echipamentul adecvat am mers să facem o şedinţă foto la o mânăstire părăsită…ignorând groapa de gunoi din apropiere şi ciorile care survolau zona şi care păreau desprinse din filmul lui Hitchcock, mânăstirea Chiaşna s-a dovedit a fi un loc propice pentru profesionistul nostru şi învăţăcelul lui…ca la orice şedinţă foto care se respectă, întâmplările haioase s-au ţinut lanţ…fie că vorbim despre drumul înămolit şi sinistru până la ea, fie că vorbim despre “tractoriştii” care trecând pe lângă noi au început să scandeze “frumos”…am întâlnit şi câţiva alpiniştii care încercau să escaladeze ruinele şi care nu au părut deloc intimidaţi de prezenţa noastră…aşa că după ce şi-au aşezat aparatura şi accesoriile, cei doi au început să maltrateze modelul ales prin lentila obiectivelor…modelul folosit, deşi traumatizat de pocănitul interminabil al declanşatoarelor şi de poziţiile artistice chinuitoare, a fost mulţumit într-un final cu o cafea…aşa că pe ziua de azi mi-am meritat cafeaua băută…acum să vedem ce a ieşit…sperăm că procesarea rezultatului nu va dura “ani” şi voi putea să vă arăt şi vouă…
Nu am mai bântuit de mult pe aici…unii au insinuat ca nu mai am nimic de zis…departe de adevăr această afirmaţie…de spus sunt multe, poate prea multe…se mişcă totul prea repede, lumea e prea grăbită iar informaţiile au devenit lipsite de conţinut…totul a devenit lipsit de conţinut…am fost în concediu într-o lume în care nu contează timpul…de mulţi ani îmi petrec vacanţele în Firenze şi de fiecare dată îl regăsesc neschimbat şi totuşi fascinant…încărcătura istorică parcă îţi taie respiraţia şi îţi încetineşte ritmul mult prea alert al vieţii…cred că fiecare dintre noi are un loc unde timpul stă în loc…poate că ar trebui să ne petrecem cotidianul în locurile astea care ne ascund urâtul şi ne evidenţiază frumosul…până nu demult afirmam cu tărie că nu mi-aş părăsi ţara pentru a locui în altă parte…acum cred că am greşit…acasă este locul în care tu eşti TU, în care aparenţele dispar şi minunile tale se văd…am să revin acasă curând şi poate într-o bună zi conştiinţa îmi va permite să îmi trăiesc doar minunile şi să alung toate compromisurile…până atunci mă resemnez în România mea frumoasă dar încărcată de prostie si de valori transformate în cerşetorii şi gunoi…pentru voi unde ar fi “acasă”?
Am revenit pe meleagurile noastre de vreo două săptămâni…am avut o vacanţă minunată în Italia, oraşul Firenze, sau după cum o cunoaşte toată lumea, Florenţa…al doilea loc pe care îl numesc “acasă”…au fost două săptămâni liniştite pline de poveşti despre trecut, despre monştrii ai culturii spuse în ungherele cele mai întunecate ale străduţelor înghesuite…am revăzut palatele atât de îndrăgite de mine şi am avut o plăcere enormă sa fiu ghidul şi traducătorul lui…pe 1 ianuarie am fost la mare aşa cum ne propusesem şi am avut parte de un apus minunat şi o temperatura ce te îmbia să faci o baie în mare…din motive “tehnice” nu am dat curs tentaţiei şi ne-am mulţumit doar să construim castele din nisip…pe lângă Firenze am avut ocazia să facem o excursie de o zi în Veneţia…am păstrat un post special cu poveşti şi poze numai de acolo…până atunci las câteva poze să îmi spună şi să îmi întărească povestea mai departe… (more…)
ela 