Ieri s-a declarat oficial, deschis sezonul la terasa…ne-am scuturat de haine groase si de vanturi naravase si am trecut la maneci scurte, brize molatice si soare vesel…acum cartile si pixurile se bucura si ele de aer dupa o hibernare indelunga…pana si motanul si-a scos nazbatiile din casa si le-a mutat pe acoperis….era dor de primavara calduroasa si in sfarsit a aparut….
După ce ani de zile i-am blamat pe cei din jurul meu pentru pasiunile sau viciile lor costisitoare, astăzi am realizat că nu sunt cu nimic mai prejos…trebuie să recunosc ca am boala călătorului permanent şi într-adevar boala mea costă scump…nimic nu mă atinge mai mult decât intimitatea pe care o oferă maşina în drum spre ceva…destinaţiile sunt de cele mai multe ori mai puţin importante decât drumul în sine, iar planificarea lor este de cele mai multe ori interzisă şi aproape inexistentă…planificările nu sunt aventuri ci vizite, neîncadrându-se în boală…chinezismul călătoriilor mele (venit, vazut, pozat, plecat) îl depăşeşte adesea chiar şi pe cel al chinezilor…fiecare loc care m-a găzduit pentru cel mult câteva ore a simţit filele unor pagini de carte întoarse anevoie sau scrijelitul pixului pe un caiet veşnic ponosit în tentativa de a descrie ceea ce vede…în fiecare loc a apărut dorinţa de a avea un refugiu acolo, deşi aproape niciodată nu le-am revăzut…fiecare drum mi-a dăruit amintiri şi discuţii aprigi despre istorie sau introspecţii hazardate…ca orice boală dureroasă şi chinuitoare, deşi netransmisibilă, poartă un blestem amar…acasă niciodată nu va fi acasă…locurile cucerite se vor transpune în imaginii ale minţii pe care cu greu le mai scoţi iar locul tău niciodată nu va fi acelaşi … mereu va exista un loc de care mă voi îndrăgosti, în care mă voi întoarce sau în care mă voi stabili temporar dar care va fi înlocuit în cele din urmă…şi oare după ce voi fi cucerit lumea mă voi opri?
Azi, am maltratat foi de varză… am zăpăcit carnea cu amestecuri…am dat în cap la nuci….am chinuit vinetele pe foc….am împachetat cutii în claustrofobie…am bucurat cuptorul cu miresme amalgamate…azi am fugit de realitate și m-am ascuns…cu gând de dor de ducă îmi aștept Crăciunul…
Ascult o amintire ce îmi arată primul brad pe care l-am împodobit…pe atunci, eram urmărită de o privire zâmbitoare cum jubilez la fiecare globuleț agățat și la fiecare ghemotoc de vată ce îl aruncam ca și cum ar fi nins peste bradul nostru…mi se părea cel mai înalt și mai frumos brad din lume…au trecut două decenii de atunci dar în mine se joacă aceleași tresăriri de bucurie când împodobesc bradul…îl văd la fel de semeț și sfidător și mă îmbată cu aceiași nerăbdare ca întotdeauna de a-i descoperi cadourile aruncate de un Moș, sub el…îmi vestește mirosul bucatelor și tradițiilor uitate dar încă dragi în amintiri…îmi vestește Crăciunul…s-aveți un Crăciun frumos…
Azi mă plimbam prin casă (ca deh, e mare) și ia uite peste cine am dat…ursulețul de servici prezent la datorie…el este alintatul și în același timp oropsitul casei…de el se lovesc cam toate ale noastre (și bune și rele)…prieten bun la nevoie dar și cârcotaș fruntaș când întindem coarda…visător muzicant, pasiunile îi sunt nenumărate, excelând în toate cu brio…poate lua nenumărate forme și răspunde la și mai multe apelative, dar de cele mai multe ori e Văruuuuuu’…ce-i drept imaginea nu îl înfățișează în casă…pentru asta să îmi fie cu iertare, dar deh nu pot dezvălui chiar tot că devine fioros…:))
Pentru că azi a fost ziua finuțului cel mare, scoatem din tolbă niște urări și îi spunem să fie fericit, să crească mare, frumos și să-i stea în cale numai culori calde…și ca urarea să fie completă îi scoatem la iveală imaginea de om familist și sperăm că azi și-a petrecut ziua exact ca în imagini…
Plecand intr-o scurta excursie pe taramul amintirilor am dat peste doi “barbati” frumosi din viata mea…desi inca ii vad niste ghemotoace care imi rad cand ma vad, acum sunt oameni “mari”, inzestrati cu replici de oratori mareti dar cu acelasi zambet de bucurie la vederea-mi…ei sunt nepotii si prietenii mei de joaca cei mai aprigi si mai competitivi…
Mă împiedici în mine și îmi răsari in ipostaze din cele mai tradatoare. Imi esti mereu schimbat sau perfid si ma confunzi cu norocul altora. Te iubesc in sinele meu nenorocit de prea multe urme de nefericiri gandite. Iti ascult durerea dar niciodata nu ma identific decat in fericirea ta. Te urasc cand vorbesti dar te ador cand ma invalui in minuni nevorbite. Ma ascund din calea-ti si iti fug tamaduirile ce nu contenesc sa ma vindece. Esti ghicitoarea multora si certitudinea mea. Mi te am si totusi timpul imi neaga de cele mai multe ori existenta ta. Ma torturezi cu povesti hilare dar te definesti prin descrieri hidoase si umbrite. Cine-mi esti?
Au trecut 43 de zile de cand sunt pe Marte si 28 de zile de cand am intrat din nou in randul oamenilor ce nu trandavesc acasa…cred ca merita sa o numesc aniversare si sa impartasesc impresii…astept din prima zi de cand am ajuns pe planeta asta noua si totusi veche pentru mine sa imi lipseasca ceva…dupa lungi cautari si cateva regrete de dor de duca am gasit…din cand in cand amintesc cafenelele Bucurestiului meu, nenumarate, bananaite in mare parte si savoarea unei tigari cu un capuccino (ce-i drept incomparabil cu cel de pe Marte) insotita de o companie de cele mai multe ori buna de partea cealalta a mesei…in zilele proaste, putine la numar, visez la intimitatea cafenelelor si la rasturnarea destinelor in vorbe in jurul mesei celei mai dosite…fata blonda sau tunsa scurt care statea mai mereu cascand la aberatiile mele invartindu-si ceasca in loc nerabdatoare sa si le expriume pe ale ei….amantul, prietenul cel mai bun si sotul care imi sta in fata numai pentru a-mi satisface dorinta de taraganit in oras…ma vad pe mine uitandu-ma la ceas, aruncandu-i timpului cateva rafale de vorbe urate ca nu vrea sa stea in loc sa pot sa mai aprind o tigara, sa mai deschid un subiect ramas in aer…ma minunez de rapiditatea acomodarii si complacerea intr-o lume mai mult decat placuta si deschisa…dar apoi inteleg si imi amintesc…in cafenele Bucurestiului meu intotdeauna mi-a lipsit plimbarea de pe strazile inghesuite ce ascund pietele imense ale palatelor…
Statie de autobuz, 8.45 dimineata…frig innabusit de fiecare pas facut pe stradutele mici, tipice ce ascund dupa fiecare colt o alta strada si mai ingusta…apare autobuzul si ma urc aruncandu-mi privirea dupa un loc liber…ma asez…cu fiecare statie ne adancim, eu si companionii mei de drum, din ce in ce mai mult in orasul asta vechi si plin de istorie de pe “Marte”…o statie noua, un alt palat sau urma unui colt de catedrala ce a uitat arhitectul sa ii opreasca ascensiunea…nimic nou, totul familiar si confortabil…din senin peisajul se schimba si imi dau seama ca familiarul imi devine dusman si ma lasa prada unui necunoscut nemilos…companionii urca si coboara siguri pe ei, cu rapiditate… raman doar eu confuza si straina acelui loc…si imi aduc aminte de primele zile in care am alergat cu autobuzele din Bucuresti;amuzamentul celor care ma priveau si care isi dadeau seama intr-o clipa ca nu apartin din privirea speriata ce cauta un punct de reper auzit sau cunoscut…cu timpul am devenit si eu partasa jocului de-a turistii sau noilor veniti la facultate amuzandu-ma copios pe seama lor cand greseau statia sau priveau speriati indicatoarele luminoase cu urmatoarea statie…acum insa redeveneam nou venita intr-un Bucuresti schimbat, mult mai aglomerat si mai mare…ma linistesc spunandu-mi ca eu cobor la capat si din obisnuinta de bucurestean scot cartea si ma cufund in ea…dupa un capitol si jumatate de aventuri in lumea lui Marquez se anunta capatul…ridic privirea zambind si constat stupefiata ca sunt in celalalt capat al orasului si nici de cum in capatul corect…ma uit la ceas speriata de biletul ce avea termen 90 de minute si ameninta sa expire in 40…raman in autobuz (singurul lucru de care eram sigura) nevoita sa fac cale intoarsa…ajunsa la destinatie respir usurata si ma indrept cu biletul expirat de 20 de minute spre birou gandindu-ma ca senzatia inspirata de Bucuresti in faza initiala nu se pierde, ci doar se transforma in strazi noi ce te instiga sa gresesti pana le inveti, in aceiasi tipologie de oameni ce te informeaza gresit din amuzament dar intr-o alta limba, in autobuze si tramvaie mai curate dar cu aceleasi destinatii ciudate si necunoscute…mi-era dor de Bucuresti, dar azi l-am descoperit in senzatii pe Marte…
ela 