Ela’s Blog

Deşi este o problemă mai mult decât cunoscută şi deşi toată lumea se confruntă zilnic cu asta (inclusiv eu), astăzi nu stiu de ce dar am privit în jurul meu, la aglomeraţie, la trafic, la oameni ca un simplu spectator nu ca şi parte integrantă din acest decor zilnic…azi dimineaţă nu ştiu din ce motive am hotarât să schimb ruta şi să merg cu metroul spre servici în loc de obişnuitul traseu cu 69..deşi a trebuit să schimb de trei ori, exact cum mă asteptam am ajuns mai repede cu jumătate de ora…dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre un fenomen pe care cei din Bucureşti îl cunosc prea bine, dar sunt convinsă că nu îi dau atenţie ci doar se integrează…am coborât în lumea subterană la Politehnică, unde surpriză, trenul era arhiplin…o fată de lângă mine deşi nu se putea mişca, întorcea din când în când câte o pagină din cartea ce o ţinea usor deasupra capului…un tip mai voinic croia drum degetelor de la mână pentru a putea schimba volumul la Mp3…am zâmbit…astăzi nu făceam parte din gloată ci doar o priveam…la Eroilor trenul era gol şi ne aştepta…în stânga şi în dreapta mea a început războiul…gloata a început să alerge să prindă loc…coate, pumni, înjurături, mai ceva decât într-un film al lui Nicolaescu…în fine…am reuşit să urc şi am ajuns la Unirii…am rămas fascinată cu zambetul blocat pe buze şi cu părere de rău că nu am luat aparatul cu mine…o mare de oameni încerca să treacă de la Unirii 1 la Unirii 2…mergeam încet, aliniaţi, unul în spatele celuilalt, ghidaţi parcă de cineva care nu se grăbeşte deloc…ne înghesuiam cu calm să prindem o treaptă din scările rulante…şi de parcă soarta nu era destul de crudă, pe peron spre Universitate se statea la coadă pentru următorul tren…în zadar strigau coductorii că următorul tren vine la un minut distanţa, fiecare spaţiu sau bulă de aer trebuiau ocupate şi consumate…am ajuns…am privit ceasul…devreme…cu autobuzul nu aş fi reuşit niciodată să ajung atat de devreme…dar câte marionete în subteran, parcă mai multe decât la suprafaţă, parcă mai nervoase şi mai fără spirit…şi mai ales nu cred că aş putea în fiecare dimineaţă să privesc ca un simplu spectator…în fond fac parte din acelaşi peisaj şi sunt şi eu tot o marionetă ce se integrează zilnic în trafic…